Muza

„Ce vrei să te faci când o să fii mare?“ – o întrebare clișeică, ce mi-a umplut mintea încă din cei mai fragezi ani ai vieții. Cu toate astea, m-a făcut să reflectez o perioadă îndelungată asupra viitorului. La început este greu, e ca atunci când înveți să mergi: te împiedici de câteva ori, te zgârii, te alegi cu vânătăi și te confrunți cu hopuri din belșug până să te prinzi cum stă treaba. Așa și cu planificarea viitorului: copiii au întotdeauna vise mărețe, pentru că lucrurile mici care le umplu universul sunt deja firești, nu-i mai impresionează. Există, din păcate, și copii care nu ajung să se bucure cu adevărat de copilărie și care n-au avut parte nici de cele mai simple plăceri ale vieții: o zi frumoasă cu soare blând, o plimbare în natură care să-i ajute să uite de griji, chiar și pentru puțin timp, un sărut pe frunte de la mamă. Dar chiar și ei, precum ceilalți copii, au momente în care se imaginează într-o rachetă spațială, pășind pe lună, zburând printre stele, învârtindu-se în infinitatea spațiului perindat de străluciri cosmice. Nici nu mai contează că nu ei au fost primii care au ajuns acolo, fiindcă sunt prea îndrăgostiți de idee. În asta și constă frumusețea copilăriei: capacitatea de a ne bucura chiar și numai visând, gândul că orice e posibil atâta timp cât credem în noi. Este amuzantă această răsturnare de situație, când odată cu trecerea anilor ne pierdem speranța și pasiunea. Dar în același timp este și trist că tocmai acum, în pragul maturizării, când dispunem de resursele necesare să ne ducem planul la bun sfârșit, părem să abandonăm lupta pentru viața la care visăm.

Stratul de superficialitate care îmbracă lumea din ce în ce mai gros pe măsură ce timpul trece, îi face chiar și pe cei mai ambiționați să piardă din vedere esența lucrurilor. Așa ajunge un om de succes să simtă pe pielea lui cum timpul se scurge, secundă de secundă, fiindcă realizează că nici banii și nici faima nu îl pot ține în loc. Și concomitent cu ticăitul ceasului, din ce în ce mai apăsător se aude și podeaua scârțâind sub balansoarul său, în casa care ar fi trebuit să fie plină de amintiri, nu de hârtii, în fața peretelui care ar fi trebuit să fie acoperit de pozele nepoților, nu de contracte, lângă patul în care de cald ar fi trebuit să îi țină jumătatea sa, nu o pătură de cașmir.

Sigur că și eu îmi doresc o carieră de succes. Dar, înainte de avere, vreau să am parte de fericire. Nu vreau să confund aceste două noțiuni și nici măcar să le asemăn, pentru că, orice s-ar zice, banii nu aduc fericirea. Banii doar ușurează viața, ajută la un trai decent, ne scapă de unele griji. Însă ce rost are să ai tot ce-ți dorești, dacă nu ai lângă cine să te bucuri de toate acestea? Ce farmec au vacanțele în cele mai exotice locuri, dacă în pozele de acolo ești la fel de singur ca muntele din spatele tău? Ce rost are să mănânci o prăjitură scumpă, dacă nu o împarți cu cineva drag și îți îndulcește doar gustul, nu și inima? Cum poți să te bucuri de viață, când în urma ta există doar valori financiare, nu și morale?

Așa că m-am decis: când voi fi mai mare, vreau să fiu ca bunica mea. Vreau să fiu o femeie puternică, dar să am o familie iubitoare alături. Să le arăt celor din jur cât de mult îi iubesc, având grijă și ajutându-i pe fiecare în parte fără să aștept același lucru în schimb. Să nu am nevoie de dovezi materiale de afecțiune, pentru că mă voi simți îndrăgită de cele mai importante persoane din viața mea. Vreau să eman bucurie și optimism, să-mi înfrumusețez viața cu ceea ce iubesc. Dar, cel mai important, vreau să fiu frumoasă, exact cum era ea – cea mai frumoasă femeie pentru că avea cel mai frumos suflet. M-a inspirit fără să vrea, mi-a transmis pasiunea ei pentru artă, pentru estetic fără să mă oblige vreodată. M-a apropiat de ea pur și simplu fiind. Fiind acolo când am avut nevoie, fiind acolo să mă asculte și să-mi ofere sprijin, fiind acolo ca să-mi arate drumurile din această viață, fără să mă îndrume pe cel ales de ea. Întotdeauna m-a susținut și m-a învățat să-mi urmez visele, să fac ce-mi place și să lupt pentru ce-mi doresc, să trăiesc fără regrete. Puteam avea încredere în ea fără să o pun la încercare și o iubeam necondiționat, îi iubeam întreaga ființă și existență. Eram firi diferite și ne contraziceam, câteodată ne încăpățânam amândouă, dar îmi dădeam seama că avea dreptate și nu-mi voia decât binele. Zidul format de toate aceste diferențe a fost însă dărâmat de iubire și înțelegere, care au transformat cea mai mică urmă de conflict într-o învățătură de ținut minte pentru tot restul vieții. Vreau să privesc în urmă și să zâmbesc la gândul că și eu i-am făcut pe alții să zâmbească, să simt cum fiecare amintire îmi invadează sufletul cu o căldură copleșitoare, să învăț să trăiesc cu adevărat.

Când voi fi mare, îi voi călca pe urme bunicii mele. La început, mai strâmb, pentru că nu oricine poate deveni o ființă la fel de minunată așa ușor. Însă îmi doresc să mă simt împlinită și să continui, chiar și acum, să o fac mândră de mine, să mă țin de fiecare promisiune pe care i-am făcut-o și să îmi depășesc de fiecare dată limitele, ca să îi arăt că a fost mai puternică decât credea și că m-a ajutat ca pe un mic copil să învăț să pășesc pe fiecare treaptă a vieții: vis, pasiune, frumusețe, demnitate, înțelegere, iubire, fericire, înțelepciune. Acum, merg singură pe acest drum cu atâtea trepte și totuși atât de scurt. Timpul pare câteodată să fie împotriva mea, dar fiecare sfat primit de la ea e ca un scut împotriva celei mai aprige furtuni. Nu mă grăbesc să îl parcurg pe tot deodată, ci să mă bucur de fiecare etapă în parte, să fiu copil cât mai pot și adult cu măsură, cum știu că și-ar fi dorit să mă vadă, dar cum simt că mă privește în continuare. Vreau să păstrez vie memoria ei, să amintesc lumii de sufletul zâmbitor care a luminat-o mereu, ducând mai departe pasiunea noastră comună pentru literatură și, așa cum i-am promis, să intru peste câteva luni la Facultatea de Litere, să muncesc pentru viitorul frumos pe care își dorea să-l am, să îi și să îmi îndeplinesc visul de a scrie, să public o carte inspirată de amprenta pe care și-a lăsat-o asupra mea, prin care să-i inspir și eu pe alții, ca să nu-și piardă speranța că lumea poate deveni un loc din ce în ce mai frumos plin de oameni din ce în ce mai frumoși. 

Cri, cri, cri..!

Toamna este un paradox. Moartea amintirilor veștejite precum frunzele sale și renașterea continuă a prezentului, o metamorfoză cufundată în calmul visurilor, o nouă speranță la o lume mai bună, la fel de frumoasă ca și toamna însăși. E un amalgam îmbietor de culori calde și ploi reci, o îmbinare între lacrimile norilor și îmbrățișările tandre ale îndrăgostiților. Liniștea de dinaintea furtunii, iar câteodată, chiar furtuna. Este ca o amantă: toată lumea o iubește - pesimiștii fiindcă se complac în confortul oferit de zilele ei cenușii, iar optimiștii pentru că știu să facă soarele să răsară de oriunde. În același timp, toamna e și soția care te doboară la greu, doar ca să te ridice mai apoi sus de tot, deasupra tuturor celorlalți, pe un piedestal, care te adoră atunci când te mustră și te mustră pentru că însemni totul pentru ea. Este ceea ce vrei, dar mai ales ceea ce ai nevoie - un portal feeric, o dulce cugetare asupra misterului ce-mbracă întreaga lume, o călătorie în viitor, dar și o pauză de la prezent. 

Când vântul îmi zgârie chipul și colții soarelui mă-nțeapă adânc, așterne-te asupra mea precum un covor de frunze toamna. 

Adevărul din noi

Cel mai mare clișeu de care ne ciocnim, cu voia noastră sau nu, zi de zi este iubirea - acest paradox etern, care deși este altfel pentru fiecare, reprezintă același lucru pentru toți: un mister.

Adevărul e că tocmai în asta constă frumusețea unei iubiri: incertitudinea. Fascinația pe care ne-o aduce acest sentiment de împlinire totală odată cu unicitatea fiecărui moment. Senzația că alunecăm pe cel mai abrupt montagne russe în timpul celor mai neînsemnate certuri. Pasiunea ce ne topește din interior adrenalina și o face să ni se scurgă prin corp cu viteza luminii. Același montagne russe care mai apoi ne ridică în al nouălea cer, adrenalina care ne invadează din nou sub forma a mii de bătăi de inimă pe minut și-a celui mai sincer zâmbet pe buze. Ușurința cu care ne pierdem capul și ne lăsăm purtați de val, valul care câteodată ne înghite și ne dă palpitații, apoi ne scuipă înapoi la mal, fiindcă i se face milă de fericirea noastră. 

Unii spun că dragostea înseamnă fericire. Multă vreme am tins să cred același lucru. Și, cu toate că ce pot să spun că am realizat în tot acest timp este că fiecare iubire e diferită, mi-am dat seama că totuși există un lucru pe care toate îl au în comun: precum contrariile se atrag, fiindcă întotdeauna căutăm persoana care să ne completeze (mare dreptate a avut cine a numit acea persoană cealaltă jumătate), așa și o iubire se împletește dintr-o sumedenie de sentimente contradictorii. Cum nu poate exista lumină fără întuneric și cunoaștere fără greșeală, așa nici iubirea nu are același farmec dacă nu acceptăm tot ceea ce ea are de oferit: adorație și teamă, agonie și extaz, frumusețe și nebunie, siguranță și aventură. Iar până nu suntem pregătiți să le înfruntăm sau, din contră, să le îmbrățișăm pe toate, nu merităm să știm ce înseamnă cu adevărat a iubi. 

Și, totuși, cea mai mare greșeală este a celor care confundă iubirea cu sentimentele față de persoana iubită, când aceasta se află pretutindeni în jur. Nu cred că vreun ideal poate fi vreodată atins, atâta timp cât nu ne simțim împliniți pe fiecare plan. Astfel, cum am putea să îi numim iubiți, atunci când nu știm ce înseamnă iubirea? Cum am putea să mergem cu nerăbdare către ei, fără să putem admira drumul ce ne conduce acolo? Se spune că oamenii sunt cei mai frumoși atunci când iubesc. Dar cum ne-am putea uita în oglindă, atunci când nu știm să absorbim fiecare picătură din grația naturii printr-o simplă privire înflăcărată de sufletul nostru pătimaș?

Etern(itate)

Nu-mi aduc aminte când te-am văzut pentru prima oară. Te știu dintotdeauna, ai fost lângă mine și ți-am împărtășit fiecare zâmbet sincer sau lacrimă prostească. Plângeam mereu pentru că eram mică și fraieră și mă speriam și mă loveam des. Celelalte lacrimi le-am ascuns până acum de tine, la fel ca și lucrurile ce m-au frământat de-a lungul anilor. Nu voiam să-ți pun suferința mea pe umeri și știu că am fost o pacoste când aveam doar câteva primăveri și minte puțină, dar numai fiindcă întotdeauna am încercat să îți atrag atenția și să te fac mândră de mine. Acum mai am puțin și ajung în punctul în care să reușesc, iar sufletul mi-e sfâșiat ca o foaie amărâtă din ce în ce mai puternic la gândul că s-ar putea să nu mai fii lângă mine și să vezi toate acestea. Știu că au fost momente în care te-am supărat, dar tu ai ascuns de fiecare dată asta de mine ca să mă protejezi. Și le regret pe fiecare-n parte și mai regret că poate n-o să am curajul să îți arăt aceste rânduri. Mi-e greu, pentru că e o scrisoare de despărțire, iar eu nu sunt pregătită să îți dau drumul.. Sună prostesc, pentru că nici măcar nu ține de mine..ci de lumea asta care e atât de proastă, încât parcă vrea să devină din ce în ce mai urâtă, ștergând un zâmbet atât de frumos de pe fața ei. Așa ai apărut mereu, un zâmbet în ochii mei și sufletul mi-e sfâșiat de fiecare dată când te văd suferind pe nedrept.. Am petrecut mulți și totodată cei mai frumoși ani din viață alături de tine și totuși am impresia că timpul s-a scurs pe nesimțite și că nu am fost alături de tine suficient, cum ai fost tu de mine. Totul este confuz, trist și greu acum, însă de un lucru sunt sigură. Știu că și numai câteva ore împreună m-ar fi legat la fel de puternic de tine, de sufletul tău frumos. Dintotdeauna mi-am dorit să fi semănat cu tine, să am și eu ochii albaștri și părul ondulat, dar în ultimul timp am descoperit că am moștenit ceva mult mai important: sufletul. Și promit că îl voi păstra ca și până acum și îl voi îngriji, așa cum făceai tu cu mine când abia învățasem să merg. Vreau să îți mulțumesc pentru că mi-ai transmis, fără să mă forțezi sau poate chiar fără să vrei, iubirea față de frumos. Datorită ție mi-am colorat gândurile, ca mai apoi să le las să zburde pe hârtie. Îți mulțumesc și că mi-ai redat pasiunea, tot involuntar, că mi-ai deschis ochii în atât de multe privințe și m-ai făcut să cred că totul va fi bine și că viața e frumoasă. Aș vrea să faci și tu măcar o treime din ce m-ai învățat și să trăiești cu această convingere: La vie en rose. Ce mult îți place franceza.. și ce păcat că n-am avut ocazia sau pur și simplu am refuzat din încăpățânare să o vorbesc de față cu tine. Poate pentru că nu sunt la fel de bună, dar vreau să știi că principalul meu scop este să aflu cât mai multe, să-ți semăn din ce în ce mai mult. Cu toate astea, niciodată n-o să știu destule despre tine, fiindcă niciodată nu există destul de mult timp.. Nu te-am întrebat niciodată care e culoarea ta preferată, floarea, filmul, amintirea.. Mai e puțin timp și totuși deloc. Dar nu timpul contează acum, ci tu. Îți promit, dar mai ales îmi promit că nu te voi dezamăgi. Chiar dacă nu mă vei privi "de acolo de sus" sau poate cine știe.. vreau să fii sigură de 2 lucruri: am să te fac mândră, chiar și de la distanță și ai lăsat în urmă o mulțime de lucruri frumoase. Mi-ar fi plăcut să mai stai prin preajmă și sunt convinsă că, dacă o s-o faci, vei continua să împrăștii pasiune, iubire și frumusețe în lume. Stai, stai, mai stai puțin, trebuie să-ți mai zic ceva.. Of, dar sunt atâtea de spus și nu m-aș mai opri din vorbit, doar să știu că vei rămâne aici.. Te iubesc, bunico!

Cercul vicios al durerii deghizate în fericirea mult râvnită

În sufletul meu e veșnic toamnă. O toamnă frumoasă, dar tristă, parcă este un anotimp singur, prădat de toate celelalte. Vara o sufocă puternic cu a sa căldură, în timp ce iarna o înțeapă cu fiori reci, încercând s-o acapareze. Ploaia blândă ce o străbate devine una-două un amalgam de fulgere tăioase și tunete asurzitoare, precum cel mai sincer zâmbet se transformă într-un plâns lipsit de orice urmă de raționament. Iar cum sclipirea plină de speranță a ochilor tineri este întunecată în timp de vârtejul dezamăgirilor, așa și roadele coapte ale verii cad stafidite pe pământul uscat și rece arat de iarna timpurie. 

O toamnă frumoasă, ca un copil mic prins în cearta părinților: veșnic purtat de colo-colo, a cărui fericire este eclipsată de nemulțumirile celor doi. O copilărie ca și nisipul dintr-o clepsidră care s-a spart, dată peste cap de răsturnarea cursului firesc al timpului.. 

O toamnă părăsită precum copacii ale căror frunze sunt ademenite de chemarea șireată a vântului, căreia uneori i-ar fi mai bine singură. Asta dacă n-ar cuprinde-o dorul de atingerea blândă a adierii răcoroase. Da, adierea care uneori se avântă și o zgârie, o face să plouă, o privează de pace și seninătate.. Totuși, cum ar putea ea să simtă mai bine de razele ce-i încălzesc zorii, dacă nu după ce trăsnetele nemiloase i-au despicat bolta într-o sumedenie de nori întunecați?

The diary of a bipolar

Mă întreb uneori ce rost are să mă frământ cu atâta confuzie, când până la urmă cu toții trecem, mai mult sau mai puțin, într-o oarecare măsură, mai devreme sau mai târziu, prin asta.

Indiferent că ești la grădiniță și se iau niște *șmecheri* din grupa pregătitoare de tine, că ai intrat la liceu și ai descoperit că n-ai nicio treabă cu matematica sau că ai trecut demult de floarea vârstei, ești concediat și până și pisicile te reneagă, ăsta e cursul firesc al lucrurilor și viața, oricât de frumoasă ori nasoală ar fi, nu se oprește pentru nimeni. Merge întotdeauna în față, iar noi alergăm cu disperare după ea, să ținem pasul, doar nu vrem să rămânem în urmă, să fim lăsați pe dinafară.. Dar suntem atât de atenți la destinație, încât ignorăm mai mereu drumul: așa ne împiedicăm de amintiri, greutăți, dezamăgiri, schimbări.. și totul pare că se întâmplă mult prea repede. O fi vina ei, că gonește ca nebuna și nu ne așteaptă niciodată sau a noastră, că nu reușim pur și simplu să ne bucurăm de ceea ce avem?

Și iată că am mai completat astfel un ciclu în cercul vicios al întrebărilor fără răspuns. Ce o fi în neregulă cu noi, oamenii? Parcă avem în sânge masochismul. Există întotdeauna o plăcere în a face ceva ce este interzis, însă ar trebui să încălcăm până și regulile pe care ni le impunem noi înșine? Sigur că nu, asta ar însemna să nu mai avem limite. Și ce rost are să fim de neoprit, atunci când nu încearcă nimeni să ne oprească?

Uite așa am mai încheiat un ciclu din cercul amintit mai sus. Vedeți cât de repede se scurge totul? Acum câteva rânduri vorbeam despre natura ciudată a omului, iar acum voi începe cu.. Oare cu ce să încep? Am foarte multe de spus, atât de multe încât nici eu nu reușesc să țin evidența. De multe ori încerc să ignor toate lucrurile astea, doar că la un moment dat se întorc împotriva mea, toate deodată.. Și doare. Dintotdeauna le-am înfruntat singură și acum am obosit. E extenuant, neplăcut și fără rost. Și trist.. Cel mai trist lucru este să te simți atât de singur într-un oraș atât de mare.. Cel mai apăsător este să te simți gol pe dinăuntru, să ai inima sfâșiată de acest sentiment, deși sunt atâtea persoane în jur care te iubesc. Iar cel mai greu de suportat..este gândul că uiți de acele persoane care vor să te vadă fericit și care merită să îți admire zâmbetul fiindcă ești prea ocupat să plângi după cei cărora suferința ta le este indiferentă.

Nu știu de ce uneori mă aștept să mă înțeleagă cei de lângă mine, atunci când nici eu nu știu ce vreau. Era așa ușor în clasele mici, la școală.. "spune 3 calități și 3 defecte de-ale tale" - și ăia eram, niște simpli copii care încă nu avuseseră timp să greșească.. Nu am știut să apreciez copilăria, inocența, puținul timp oferit de viața asta, mai pe scurt. Întotdeauna am vrut să mă maturizez, iar acum că am ajuns în acest punct, mi-e dor.. Totuși, chiar și acum că realizez asta, parcă tot aș vrea să mă teleportez undeva în viitor: să fug de ce e-n jurul meu acum și, mai ales, de cine.

Mi se adâncește golul din stomac gândindu-mă la oamenii care mă înconjoară degeaba și la cei care lipsesc cu desăvârșire din viața mea. Sunt atât de curioasă să aflu ce-mi rezervă viitorul, încât nu reușesc să mă bucur cum ar trebui de prezent. Și realizez asta, știu că până la urmă nu e atât de rău și că ar trebui să fiu mulțumită de viața pe care o duc. În schimb, nu mă pot abține să nu mă lamentez cu privire la asta și să visez în continuare cu ochii deschiși.. Ce îmi imaginez eu și cum vor fi de fapt lucrurile.. Abia aștept să aflu. Dar până atunci, mă duc să iau o gură de aer și să mai ies în lume. Pentru că viața e frumoasă, dar și scurtă, iar eu încă n-am aflat ce vreau de la ea..

Art never comes from happiness (simple thoughts on a piece of paper)

Mă uit la această pagină goală, spațiul ce așteaptă să fie umplut, albul care tânjește să fie pătat, tragedia unei inimi dezbinate ce așteaptă să fie reîntregită.. și nu știu cum aș putea să o ajut. Niciun gând trist nu îmi vine în minte în momentul de față, iar asta mă liniștește, mă umple de o satisfacție calmă nemaiîntâlnită și totuși nu-mi poate aduce extazul. Poate că nici măcar fericirea, însă vreau să cred că asta e fericirea mea, această confuzie infinită în care mă afund și pe care la început n-o voiam, dar care acum a devenit obișnuință.

Mă uit la această pagină goală și-mi dau seama că ea este o oglindire a ființei mele, că de aceea mă simt atât de legată de ea și de orice bucățică de foaie ajunsă în mâinile mele, o simt pe fiecare ca și o parte din mine: și ele sunt zgâriate, măzgălite, mototolite, rupte, așteptând etern să fie găsite de cineva care să le descopere adevăratul rost pe lume, să le iubească așa cum sunt. Ironic totuși cum reușesc să menajez toate aceste sute de hârtii, însă mă pricep de minune să-mi torturez sufletul. Și doare, poate că am nevoie de această durere să simt că trăiesc. Sau poate e doar o impresie, o stafie ce-mi străbate gândurile de prea multă vreme. Nu cred că aș putea vreodată să mă debarasez de toate astea, din simplul motiv că până la urmă...ele mă fac ceea ce sunt. Însă mă întreb uneori.. dacă aș avea șansa să o iau de la zero, oare aș face-o?

Aș putea, desigur, însă balanța cu motive pro și contra s-ar legăna la nesfârșit, când în stânga, când în dreapta. Mi-ar fi ușor să mă culc în patul meu și să mă trezesc într-un loc străin, mi-ar fi ușor să șterg amintirea mea chiar și din sufletele prietenilor.. dar tu.. cum aș putea să renunț la tine? Ce rost ar avea să nu sufăr, dacă nici fericită nu voi fi? Întotdeauna am încercat să te fac să înțelegi.. rănile sunt ca o gumă de șters: pot înlătura principii, îndoieli, simple idei.. chiar și dragostea. Dar nu și fericirea. Fericirea..este ceva ce îmi pot construi singură. Însă stau și mă întreb...ce rost are să o am...dacă nu ești lângă mine să ne bucurăm împreună de ea? Și de asta spun că nu pot fi fericită fără tine, nu vezi? Fericirea mea..ești tu.

Gânduri la kg

Gândurile aduc de la sine și mai multe gânduri, le simt ca pe un perete uneori care nu mă lasă să-mi văd de drum, dar oare peretele de fapt nu suntem noi? Poate că gândurile sunt cele care se lovesc de noi și nu invers. Poate că ele vor doar să evadeze din mintea noastră nebună, însă de multe ori tindem să nu renunțăm la ele, uneori fără să ne dăm seama, alteori pentru că ne e frică de acel gol pe care îl vor lăsa în urmă. Este un paradox, pentru că știm bine că ne facem rău singuri..dar întotdeauna se poate mai rău, viața ne arată asta mereu, așa că de multe ori preferăm răul pe care îl avem ca să ne ferim de amenințarea pe care o vedem involuntar, dar firesc în necunoscut.

Astăzi mergeam spre liceu cu gândul la multe.. nu a fost cea mai bună zi, dar nici cea mai rea și am încercat să ignor fulgii care cădeau pe mine din față, împiedicându-mă să-mi văd de drum și..de gânduri. Însă am eșuat pentru că am început mai apoi să mă gândesc la multe alte lucruri, mai mult simțind decât privind ninsoarea ce-mi împânzea ochii. Simțeam cum firicelele albe purtate de vânt se lovesc de mine în căderea lor și mă gândeam că singura modalitate prin care aș fi putut să opresc asta ar fi fost să mă întorc cu spatele. Dar așa n-aș fi ajuns niciodată la destinație.. M-am gândit imediat la tine, cum vrei să mi te dai din drum și totuși n-o faci, poate că de fapt nu vrei și poate pentru că nici eu nu te las. Însă mi-am dat seama azi, cu pielea înghețată și buzele vinete că totuși încă mai pot, că o să merg înainte și o să mă ciocnesc în repetate rânduri de tine. Dar o voi face de câte ori e nevoie ca într-un final să nu mă mai doară. Mi-am amintit că am căciula și mănușile la mine și că drumul nu este atât de lung. Poate că toată viața asta e o problemă, dar este o problemă de perspectivă, iar de acum voi privi pe fereastra din cabana primitoare și călduroasă de pe insulă, chiar dacă afară lumea este rece, e 6 dimineața și trebuie să ajung la liceu...